SHARE

Puține categorii sociale au fost atât de stigmatizate, în anii post-socialismului, ca minerii din Valea Jiului.

În zorii tulburi ai democrației, cele șase mineriade care au răscolit țara începând cu ianuarie 1990 au aruncat asupra acestei categorii sociale o anatemă care a durat mai bine de două decenii. Minerii au fost marginalizați, etichetați drept brute needucate care prestează o muncă sordidă și necalificată, nostalgici ai comunismului.

Și totuși, ce știm de fapt despre “mineri”, dincolo de imaginile violente cu oameni bătuți și arestați discreționar în 13-15 iunie 1990 în centrul Bucureștiului, dincolo de clișeul fețelor murdare de cărbune, al salopetelor gri, al căștilor caracteristice?

apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

Pe 12 noiembrie 2017, la ora 21:20, mixul energetic raportat în timp real de Transelectrica era dominat de cărbune, cu 29,59% din producția de electricitate a României provenind din această sursă. Hidrocarburile, energia hidro, energia nucleară și cea eoliană ocupau abia locurile următoare, cu 21,30%, 21,10%, 20,02%, și respectiv 7,46%.

Cea mai mare parte din acest cărbune provine din producția autohtonă. De exemplu, în 2014, Romania a produs 1.583.350 tone de huilă. Și cam toată această cantitate provine din Valea Jiului.

Pentru a extrage acest cărbune, minerii coboară sub pământ la adâncimi de 400-1000 metri într-o “colivie” care plonjează în abis printr-un puț îngust de câțiva metri. De la baza puțului, au de mers câte o oră doar pentru a ajunge la postul de lucru, prin spații înguste, printre cabluri, conducte, benzi transportoare, prin noroi clisos și ceață fină de cărbune. “Celebra” murdărie a feței este de fapt praf de cărbune aflat în suspensie în aer – același aer pe care minerii îl respiră. Uneori, galeria este atât de scundă încât trebuie să meargă aplecați. Uneori lucrează în curent și frig, alteori în chiloți, la patruzeci de grade, cu rosături de la cizme. Bolovani cad fără avertisment din tavan, mecanismele în mișcare pot agăța și strivi în câteva secunde, stâlpii de susținere pot plesni fără avertisment, pulberea de cărbune se poate autoaprinde, gazele pot provoca explozii care răsucesc șinele de cale ferată ca pe spaghete.

În abataj, locul în care se exploatează efectiv cărbunele, se folosește cel mai des o metodă ieftină și ceva mai riscantă, care presupune un fel de prăbușire controlată a stratului de cărbune, urmată de transportul lui pe benzi transportoare. Mult din această muncă se desfășoară manual, ceea ce contribuie la costurile mai mari pe piață, față de alte state producătoare.

Presiunile pentru creșterea producției, lipsa de investiții și corelarea, într-o vreme, a salariilor cu producția, au dus uneori la compromisuri cu efecte tragice, cum ar fi cele care au condus la explozia din 2008 de la mina Petrila, soldată cu 14 victime. “Curgea jar din tavan”, mi-a spus un fost miner de la Petrila. “Prima oară am chemat salvatorii, a doua oară la fel… A treia oară, am zis, hai să nu oprim iar producția, hai că putem stinge și noi focul”. Alt fost miner de la Petrila a povestit cum se mutau detectoarele de metan pe podea sau chiar le înveleau în celofan, pentru a nu opri producția în ciuda concentrației de metan peste normele de siguranță. “Cam toți știam că o să fie explozie”, a concluzionat el.

Un alt fost miner de la Paroșeni a povestit despre situația pieselor de schimb. “Noi în abataj trebuie să avem în permanență patru sute de stâlpi. Dacă nu avem numărul, ne sancționează. Dar noi știm că la fiecare moment, 70-80 din stâlpii aștia nu țin, sunt puși doar de formă. Când cer zece șuruburi, primesc două. Nu au nici ei, că nu s-a mai investit”. Alți mineri acuză corupția, susținând că unele din piesele de schimb pe care le primesc sunt abia revopsite, dar nu și reparate.

apasa pe imaginea de mai jos pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

Departe de a fi primitivă, munca în mină este extrem de complexă și presupune multă organizare și calificare. În subteran sunt sute de kilometri de cabluri, țevi, grinzi: instalații cât pentru un oraș mic, care sunt transportate, asamblate și întreținute de mineri. Siguranța tuturor depinde de fiecare om. Acest specific al muncii dă naștere unei coeziuni de grup extrem de puternice, o adevărată identitate colectivă care transcende epocile și regimurile.

Nu întâmplător, minerii din Valea Jiului au fost autorii primului protest major din România socialistă, în 1977. Represiunea care a urmat a urmărit (și a reușit) izolarea și compromiterea minerilor față de restul societății. Din 1990, această comunitate puternic solidară, însă deja asediată și trăind în confuzie (Kideckel, 2010) s-a confruntat cu nesiguranța privatizărilor și deteriorarea respectului față de relațiile de muncă (Dunn, 2004), fiind astfel ușor de manipulat, de folosit, și apoi de discreditat de către puterea nou instalată. Odată cu arestarea liderilor sindicali la ultima mineriadă, în februarie 1999, minerii și-au pierdut mult din coeziune. Dacă în trecut, un protest spontan la o mină genera automat o solidarizare a celorlalte mine, acest lucru nu s-a mai întâmplat ulterior (Kideckel, 2010).

Astăzi, minele rămase în Valea Jiului mai au abia 10% din numărul de angajați pe care îi aveau în anii ’80. Doar între 2008 și 2014, producția de huilă la nivel național a scăzut cu circa 42%. Minerii rămași sunt în general profesioniști, calificați în mai multe domenii, și mulți dintre ei s-au adaptat deja transformărilor economice, lucrând în construcții sau agricultură, uneori în paralel cu munca din mină. Însă, ca și grup social, acești ultimi mineri trăiesc mai departe o criză identitară: nicio altă construcție economică și socială nu a venit să ia locul vechii culturi muncitorești.

Ultimii mineri se încăpățânează să își spună “mineri” pentru că alternativa este atomizarea.

SUSȚINE ACEST SERIAL

DOCUMENTARIA este o comunitate de șase fotojurnaliști independenți, uniți de dorința de a documenta vizual, pe termen lung, subiecte importante care sunt ignorate sau tratate superficial de media tradițională.

Ne susținem munca din fonduri proprii și din donațiile cititorilor, așa că avem nevoie de contribuția ta pentru a putea continua să publicăm serialele de fotografie DOCUMENTARIA.

Donațiile se pot face:

Prin transfer bancar (te rugăm să menționezi “valea jiului” în descrierea transferului):

Asociația LEVANA
București
CIF 36801310
cont RO47BACX0000001280156001
deschis la Unicredit Bank

Cu cardul, în siguranță, online, cu ajutorul platformei Netopia MobilPay:

DONEAZĂ 50 DE LEIDONEAZĂ 100 DE LEIDONEAZĂ 500 DE LEI

Prin PayPal:

DESPRE AUTORI

Adrian Câtu este fotograf documentar, colaborator permanent National Geographic și doctorand în antropologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Adrian este autorul unor povești de o remarcabilă profunzime și subtilitate, publicate în ediții românești și internaționale din National Geographic, National Geographic Traveler, precum și în Decât O Revistă sau Global Post. A avut patru expoziții individuale, la Palatul Parlamentului și Librăria Cărturești, iar fotografiile sale pot fi văzute pe site-ul personal http://adriancatu.com/.

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI