© Egyed Ufó Zoltán
SHARE

Deși pare că fricile mari ale românilor – frica de a spune ce gândim sau de a ne cere drepturile – s-au mai potolit în ultimele decenii, periodic se infiltrează câte-un bau-bau creat prin birourile politicienilor, pe holurile vreunei instituții, prin studiouri TV, prin mulțimile de pe străzi, în propriile noastre case.

Singurul fel de a lupta împotriva acestor temeri rămâne să le scoatem la lumina zilei, să le disecăm și să vedem ce-ar fi de făcut. În cadrul unei serii de cinci materiale, documentăm câteva dintre întrupările diverse ale Fricii: frica de a protesta, frica de și din sistemul medical, frica de primar, frica de Soros și frica de cutremure. E un inventar incomplet, desigur, dar e o plimbare utilă.

episodul 1 – FRICA DE A STRIGA

© Andrei Iliescu

Într-un fel, istoria protestelor românești e „o evoluție” de la bătaia soră cu moartea la vânătaie, apoi la un pumn fluturat în aer spre luare aminte.

La puține luni după o schimbare de regim sângeroasă, noua putere de la București părea în stare de orice pentru a-și păstra noile privilegii. În iunie 1990, protestul pașnic din Piața Universității, prin care participanții cereau alegeri cu adevărat libere, a fost reprimat cu brutalitate de grupuri de mineri aduse din Valea Jiului. Cei identificați drept „intelectuali” erau bătuți la grămadă, sub ochii celor din forțele de ordine. Mai mult, aceștia urcau în dube o parte din victime pentru a le duce la interogatorii cu prelungiri.

Șase oameni au fost uciși, iar alte câteva sute de persoane – protestatari sau simpli trecători – au fost rănite. Înainte ca minerii să plece spre Gara de Nord, pe-atunci proaspătul președinte Ion Iliescu le-a mulțumit acestora pentru atitudinea de „înaltă conștiință civică” de care dăduseră dovadă pe străzile Capitalei. Mulți dintre tinerii care trăiseră Revoluția ca pe-un nou început al României hotărau, chiar în acele clipe, că nu mai pot trăi aici.

După ani în care liniștea autorităților a fost întreruptă doar de câte-o mineriadă mai mică sau de câte-un protest sindical, iar țara a șchiopătat înspre NATO și UE, românii aveau să afle că mai sunt și alte cauze care pot să-i miște și totodată să le cauzeze leziuni.

În timp ce summit-ul NATO din aprilie 2008 aduna la București cei mai importanți lideri politici ai lumii, un grup de manifestanți europeni anti-globalizare au închiriat o hală din zona Timpuri Noi, pentru a organiza un marș și a ține workshop-uri. „Mascații” i-au evacuat cu forța pe cei 46 de protestatari, iar o parte dintre aceștia au fost bătuți.

„Ne așteptam să fim arestați, dar pe stradă, când ieșim cu bannerele, nu înăuntru, bătuți fără niciun motiv”, spune Gabi „Molotov”, unul dintre protestatarii de-atunci.

În anii următori, pe măsură ce cauze civice precum exploatarea de la Roșia Montană sau lupta anticorupție încep să scoată în stradă tot mai mulți români, mijloacele de intimidare folosite de autorități devin tot mai rafinate. Amenzile și presiunile asupra familiilor celor mai vizibili protestatari iau locul bătăilor.

După ce a participat la protestele împotriva guvernului din ianuarie 2012, Mihail Bumbeș a aflat că părinții săi sunt vizitați de polițiști care caută arme de foc prin casă și sunt chemați să dea declarații la Pitești. Li se sugera că dacă nu vin, fiul lor ar putea avea probleme. „Erau forme de intimidare”, spune Bumbeș.

Asemenea metode de lucru par să fi devenit obișnuite în ultima vreme: după protestele din februarie 2017, proprietarul unui apartament din București din care fuseseră proiectate mesaje antiguvernamentale a fost citat la Poliția locală, iar părinților care și-au adus copiii în Piața Victoriei din Capitală li s-a sugerat că vor fi sancționați. Amplificate de instituții de presă, citațiile și vorbele aruncate la momentul potrivit pot echivala cu niște pumni corect plasați.

Material realizat cu suportul Fondul pentru Democrație.

Interviuri și montaj: George Popescu
Documentare și text: Vlad Odobescu
Fotografii: Andrei Iliescu, Egyed Ufó Zoltán, Andrei Pungovschi, Adrian Câtu, Bogdan Dincă
Video proteste: Vlad Petri
Cu sprijinul: Cosmin Pojoranu / Funky Citizens

© Andrei Pungovschi

DESPRE AUTORI

George Popescu este fotojurnalist independent, membru al agențiilor de presă N-OST si est&ost, organizații media focusate pe Europa de Est și spațiul ex sovietic.

A fost publicat în reviste din România ca Esquire, DOR, Vice, în cadrul proiectului de jurnalism independent “Casa Jurnalistului” și în publicații străine ca Der Spiegel, L’Express, CNN online, Frankfurter Allgemeine Zeitung, NZZ. A colaborat ca videographer/cameraman cu Televiziunea Publică Germană (ARD), ARTE TV, Vice UK, World Animal Protection, Crucea Albastră.

În 2015 a câștigat Lensculture Storytelling Award la categoria Single.

Vlad Odobescu este reporter al platformei culturale Scena9.ro, membru al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI), al Associated Reporters Abroad (Berlin) și colaborator al Casei Jurnalistului. Articolele sale au fost publicate în USA Today, Washington Times, Global Post, Decât o Revistă sau Dilema Veche. În iulie 2016 a absolvit Masterul de Antropologie din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative.

A câștigat mai multe burse și premii, între care Hubert H. Humphrey Fellowship în Phoenix, Statele Unite (2014-2015), Milena Jesenska Fellowship în Viena, Austria (2015), premiul pentru Reportaj al Clubului Român de Presă în 2011 și una dintre categoriile concursului “Reporter European” (2012).

ABONARE NEWSLETTER 

RECOMANDĂRI