not in education, employment or training

fotografii de Mircea Reștea, text de Sorana Stănescu, infografic: quickdata.ro

Material realizat cu sprijinul Uniunii Europene. Opiniile exprimate în acest material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Uniunii Europene, cu excepția cazurilor când aceasta este formulată explicit.

În satul Apoș ajungi doar dacă îți propui. Venind dinspre Sibiu faci dreapta din drumul național, mergi 5 km pe un drum îngust și fermecător, până dai de primele case, apoi de școală și de biserica românească, apoi o ții tot înainte pe una din cele două ulițe principale, până dai de biserica săsească și aia e tot. Aproximativ 200 de suflete: români și romi. Ultimul sas a murit toamna aceasta. Trăiesc din agricultură, din ce mai muncesc pe-afară și foarte puțini au o slujbă la oraș, de care țin cu dinții, pentru că alta cu greu ar găsi.

Satul se află în județul Sibiu, la 15 km de orașul Agnita și vreo 30 de Mediaș, la poalele unor dealuri care formează podișul Hârtibaciului. Niciun drum național nu trece prin Apoș și nici transport în comun nu există. Grădiniță și școală cu clasele I-IV sunt în sat, dar pentru orice altceva oamenii trebuie să ajungă, cumva, la Bârghiș și la Agnita.

Familia Câmpu e una dintre puținele cu un venit stabil: mama lucrează în schimburi la o fabrică de cablaje din Mediaș, pentru 1.300 de lei pe lună, iar tatăl este ciobanul satului – și asta din primăvară, pentru că anul trecut pe vremea asta niciunul dintre ei nu avea serviciu. Pentru fiecare vită pe care o are în grijă, tatăl primește câte 50 de lei pe sezon, adică de primăvara până toamna, cât vitele au ce paște.

Tiberiu și Paraschiva au puțin, dar din ce au, împart, iar cei patru copii nu au răbdat niciodată de foame. Acum trăiesc într-o căsuță cu două camere, fără apă curentă și canalizare cu trei dintre ei: Alina, de opt ani, în clasa a II-a, Codruța, de 16 ani, într-a IX-a la liceul tehnologic din Agnita pentru a doua oară (a trebui să repete clasa pentru că în ultimele două luni din anul trecut nu s-a mai dus – îi plăcea să stea mai mult prin oraș cu fetele, spune mama) și Tiberiu, de 25 de ani, care muncește cu ziua prin sat. Al patrulea copil, Adriana, e măritată în alt sat și are gemeni. Tatăl a lăsat-o pe Codruța să se înscrie din nou, cu promisiunea că se va ține de școală de data asta. Cei 250 de lei pe lună pe care îi plătește pentru transport unui particular care are microbuz, plus banii de buzunar sunt o cheltuială mare pentru bugetul familiei. Dacă nu îi place școala, o ia cu el la vite, a fost alternativa categorică.

Cei trei au fost elevii aceleiași învățătoare, numai că băiatul a abandonat după doar un trimestru în clasa I, când crizele de epilepsie au început să-i sperie pe colegi și pe învățătoare. Nu știe să scrie și să citească și nu e calificat în nicio meserie. E băiat serios și ar lucra orice, dar oamenii din sat se cam tem să îl ia la muncă pentru că, în ciuda medicației, face crize de două-trei ori pe lună. Mai ajută la un centru de echitație din sat, unde dă apă cailor, pentru niște bani în plus.

Pentru doar un an Tiberiu a avut o pensie de handicap de 230 de lei, care i-a fost apoi redusă la 30, ca apoi să o piardă și pe aceea, pentru că, spune mama, nu au știut (și nici medicul de familie, nici asistentul social din comună nu i-au spus) că trebuie să meargă la comisia de handicap pentru evaluarea anuală. Mama știa că epilepsia e o boală pe viață, deci și gradul de handicap și pensia ar fi trebuit să fie pe viață. Acum tânărul nici nu studiază, nici nu lucrează și nu se poate întreține singur – este, conform noilor definiții sociologice, un „NEET” („not in education, employment or training”), iar un centru comunitar care să ofere familiei servicii integrate (medicale, sociale, consiliere și orientare profesională) nu există. Părinții se gândesc cu groază la momentul în care ei nu vor mai fi și nimeni nu va mai avea grijă de Tiberiu. Când are crize, trebuie supravegheat și ajutat să nu-și înghită limba sau să nu se rănească (nu de puține ori a venit acasă plin de sânge sau cu capul spart, pentru că a căzut pe stradă), iar să-și câștige singur banii nici nu poate fi vorba.

mouse over pentru navigare sau click pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

În România, unul din cinci tineri nu lucrează și nici nu urmează o formă de învățământ sau un program de formare profesională. Acești tineri se numesc „NEET” („not in education, employment or training”), termen apărut în Marea Britanie în 1999, iar șomerii sunt doar unul dintre grupurile care formeză mulțimea tinerilor NEET. În afara lor mai sunt acei tineri care nu sunt disponibili să muncească sau să se întoarcă în educație (cum ar fi cei cu dizabilități, cei cu copii sau care îngrijesc de rude bolnave), cei care caută oportunități (vor să lucreze, dar nu ar accepta orice job) și cei care sunt NEET în mod voluntar (de exemplu, își iau un an sabatic, studiază pe cont propriu sau fac voluntariat).

Termenul a fost adoptat rapid la nivel internațional. Pentru ca monitorizarea să fie unitară la nivelul UE, s-a convenit ca el să se refere la grupa de vârstă 15-24 de ani, pentru că aceia sunt tinerii ușor activabili și cu potențialul cel mai mare: sunt flexibili, au mai puține responsabilități familiale și mai mult timp pentru a munci și a se reintegra social. Pentru activarea acestor tineri Comisia Europeană a alocat în următorii ani fonduri semnificative (din care țării noastre îi revin 500 de milioane de euro).

Tineri în situația NEET au existat dintotdeauna, dar „eticheta”, adică includerea lor într-o categorie sociologică specifică, este recentă, și asta e bine, spun specialiștii, pentru că înseamnă că Europa recunoaște că are o problemă.

La noi indicatorul NEET a intrat pe agenda guvernului în 2013, odată cu recomandarea Comisiei Europene ca fiecare țară să ofere tinerilor până în 25 de ani, în termen de patru luni după ce au terminat ultima formă de învățământ sau ultimul job, o ofertă de a se reîntoarce în educație, de a urma o ucenicie într-o fabrică, un stagiu profesional într-o firmă sau o ofertă de angajare – cu alte cuvinte, o garanție din partea țării de reîntoarcere în sistem. Practic, înainte de 2013 nu existau politici publice sau măsuri specifice care să îi vizeze pe acești tineri.

În România nu știm exact câți astfel de tineri există, dar estimările Institutului Național de Statistică (INS) și ale biroului de statistică al UE (EUROSTAT), arată că la sfârșitul lui 2015 aveam 18.1% tineri NEET de 15-24 de ani, în total vreo 400 de mii (în UE media e 12%). Deci cam unul din cinci, iar cei mai mulți sunt în rândul femeilor și al populației rurale. Această pondere ne-a plasat în 2015 pe locul patru, după Italia, Bulgaria și Croația.

Tot spre comparație, numărul celor care termină anual liceul e undeva la 150 de mii, așadar vorbim de cel puțin două generații care sunt inactive, deci, cel mai probabil, care nu se pot întreține și care, mai devreme sau mai târziu, vor deveni un cost pentru societate.

Și mai grav însă e faptul că statul îi cunoaște cu nume și prenume doar pe vreo 10% din totalul tinerilor NEET, mai exact pe aceia care s-au înregistrat ca șomeri la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM). Din punct de vedere administrativ, a fi „șomer” în România înseamnă că ești înregistrat la agenția de ocupare, ceea ce înseamnă, teoretic, că îți cauți un loc de muncă și că agenția te ajută să-l găsești. Numai că la noi tinerii nu au încredere că agențiile de ocupare – și statul, în general –, îi pot ajuta să-și găsească de muncă, iar ajutorul de șomaj (dacă îl primesc) e mic și vine maximum un an, așa că nu se mai înregistrează și devin invizibili.

Experții spun că tinerii NEET trebuie cât mai repede scoși din această categorie pentru că e rău pentru ei și e rău și pentru noi. Pentru ei, studiile arată că lipsa de ocupație poate duce la activități ilegale, la consum de alcool și droguri, ceea ce crește probabilitatea de a rămâne fără slujbă. Cu cât acumulează mai puțină experiență de muncă, cu atât vor câștiga mai puțin în viitor și vor avea acces la joburi de joasă calificare, care sunt și cele mai nesigure, perpetuând astfel cercul sărăciei.

Iar pentru statul român acești tineri înseamnă costuri (asistență medicală, ajutoare sociale și alte subvenții) și resurse umane potențiale care nu sunt folosite. Practic, în momentul în care o grupă de vârstă nu produce, altcineva trebuie să producă pentru ea, și asta în condițiile în care avem deja un deficit de forță de muncă, iar numărul tinerilor scade și al bătrânilor crește.

“Integrarea tinerilor pe piața forței de muncă rămâne o provocare. În 2015, șomajul în rândul tinerilor a scăzut la 22 %, dar se situează în continuare puțin peste media UE. Proporția tinerilor care nu sunt încadrați profesional și nu urmează niciun program educațional sau de formare (NEET) este cu mult peste media UE (17 % față de 12 %).”

Raportul de țară al României pentru 2016, în cadrul Semestrului European

Recomandarea Comisiei Europene pentru România (2016) prevede consolidarea serviciilor oferite de ANOFM (Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă) angajatorilor și persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, în special prin adaptarea serviciilor la profilurile acestor persoane, printr-o mai bună corelare cu serviciile sociale și prin acordarea unei atenții speciale tinerilor neînregistrați.


Descarcă Recomandările de țară 2016
Material realizat cu sprijinul Uniunii Europene. Opiniile exprimate în acest material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Uniunii Europene, cu excepția cazurilor când aceasta este formulată explicit.
Descarcă Raportul de țară 2016