NUNTA STRĂINULUI

fotografii de George Popescu, text de Răzvan Alistar 
 

Sunt lingurile mari, de lemn, cu cozile lungi ca o coadă de cazma. Stau înfipte în nişte ceaune mari, iar când ridic capacul, mă trezesc ţinând în mână un gong, sau un cinel de orchestră şi în secunda doi aburul fierbinte mă loveşte peste faţă, mi se infiltrează în plămâni, cu miros de pui gras de ţară, de porc şi de ceapă, de roşii, de cimbru.

Prin aburul risipit zăresc patru femei. Stau în cerc pe scăunele mici şi curăţă cartofi. Una dintre ele se ridică, ne zâmbeşte, ne întinde mâinile, ne trage înspre ea şi ne pupă. Celelalte ne privesc lung, continuându-şi mişcarea din braţe. Vorbesc între ele în ungureşte.

„Bine aţi venit”, ne spune Gizela pe româneşte, în timp ce o femeie subţire şi scundă desenează în tăcere pe lângă noi orbite cu mopul.

Termină de măturat toată încăperea şi se aşază în colţ. Se uită sfioasă la mustăcioşii cu pălărie care intră în căminul cultural, în grupuri de câte patru-cinci. Se opresc în spatele uşii, asemenea unor căutători de aur de-abia parcaţi în Saloon, urmărind mişcările din cameră.

Sunt romi gabori.

Noi stăm la masa străinilor: eu şi fotograful, cu buletin din Bucureşti, câţiva unguri, un american întreprinzător cu sânge de sicilian, născut şi crescut în Bronx, si câţiva australieni.

Celelalte mese sunt aşa: de partea dreaptă, cum intri, e masa femeilor. De partea stângă, masa bărbaţilor. Între ele, perpendicular, în faţa unei scene cu draperii purpurii, masa mirilor.

Izolat, în colţul opus mesei străinilor, masa baştanilor.

La mijloc, dansul.

Suntem toţi la nunta lui Csobi şi a Petyei, doi tineri de 14 ani care s-au cunoscut pe Facebook, într-un sat aflat la câţiva kilometri de Târgu Mureş.

© George Popescu

Câteva ore mai devreme, Gizela, mama miresei şi organizatoarea nunții, ne trăsese deoparte din aburul ceaunelor celor patruzeci de pui lăsaţi la fiert pe plită, lângă care ne încălzeam asemenea unor câini pripăşiţi la şatră.

„Măi, să nu fotografiaţi orice, adică nu vă băgaţi prea de aproape, că sunt tot felul de invitaţi şi unii n-au voie să se ştie că mai beau, că…”

Într-adevăr, până la o anumită oră, băutura a circulat greu şi doar în cercuri restrânse.

Ne spune ce să fotografiem, pe cine, când şi cum şi de la ce distanţă, asemenea unui consilier de imagine care-şi desfăşoară cuvintele cald şi precis.

Gizela, ca o parte a celor invitaţi, e martoră a lui Iehova.

Îmbrăcămintea lor e, totuşi, ceva mai variată decât cea obişnuită, citadină, a celor care te întâmpină cu broşuri la intrarea în parc: de la tradiţionalele pălării cu boruri late (astăzi mai suportă o schimbare, borurile s-au ondulat puţin, duc înspre pălărie de cowboy – vezi chiar şi modele pe bej, înainte era musai negru), la mustaţa groasă care le acopera buzele, la ghiulurile de pe degete şi pantofii cu bot ascuţit confecţionaţi din materiale exotice.

De altfel, gaborii ştiu să stea la poze şi par să o facă încă de pe vremea dagherotipului. Privindu-i, dau viaţă acelor încadraturi în alb-negru, în care copiii stau cuminte şi studiat în poalele părinţilor sau bunicilor, privind de dincolo de perdeaua istoriei.

Când se întâlnesc îşi strâng cordial mâna şi se pupă pe un singur obraz. Strânsul ăsta de mână pare să fie una din poziţiile lor preferate pentru fotografiat, şi o fac ca pentru un afiş electoral sau pentru un Forbes local.

Pe la ora 17.00 au ajuns toţi invitaţii, iar, de obicei, nunţile de felul ăsta ţin până la primele ore ale dimineţii.

© George Popescu

Au venit şi muzicanţii. Cântă ceva foarte ritmat şi simplu, un bumtzi-bumtzi pe un tempo mai rapid decât cel de muzică house, pe care lăutarul croşetează după bunul plac cu arcuşul viorii, de-ţi gâdilă sau întinde firul sensibil al inimii, în timp ce picioarele bat frenetic ritmul în podea, sau palma, faţa de masă, ca după o supradoză de energizante. Bombele astea chimice sunt combinate cu tărie și băute în cantităţi semiindustriale.

Dau din cap, reducând mişcarea complexă a dansului la un balet minimalist, format din gesturi de acceptare.

Mă simt ridicat din spate, ca purtat de un val şi împins înspre locul unde s-a încins atmosfera.

Când mă întorc văd că e femeia cu mopul. Mă trage de mână şi mă duce în centru să dansez. Am impresia că oamenii sunt geană pe mine.

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, mă uit împrejur, încercând să arăt că sunt conştient de slăbiciunea felului în care dansez, dar că sunt mândru de asta, aşa că îi dau mai departe ca un mânz uşor gras şi scăpătat, lovindu-mi cu palma bocancul. Aş fi tras şi o chiuială, dar probabil aş fi scăpat paharul de cristal pe jos.

Lumea începe să râdă, femeile chicotesc, iar bărbaţilor le apar dinţii albi de sub mustăţi.

Asta e bine, mă gândesc.

Ea mă tot îndeamnă s-o învârt, mă ţine de mână şi o trage în sus, îmi vine un titirez în minte, şi fusta aia se tot învârte, învârte, până îşi pierde puţin din gravitaţie. Am completat câteva mişcări de revoluţie, când mă trosneşte revelaţia:

„Aha, deci aici e cu învârtitul!”

Dar ceva mă opreşte și continui cum credeam eu că ar trebui să fie dansul, cu mişcat din buric şi arătatul valorii pe braţ, şi insinuări din şolduri şi către şolduri şi ea se-apucă să pufnească în râs, ca şi când ar zice „ia uite-l mă şi pe ăsta, la ce-i e gândul”.

Parcă lumea nu mai râde în jurul meu, aşa că mă opresc. Mă aşez înapoi la masa străinilor, cu pieptul încă bătând ca o capotă de 1300.

Şi-i urmăresc să le dezleg misterul.

Dansează cu mâinile ridicate uşor în dreptul sau deasupra capului, trecându-şi degetul mare asupra celorlalte, fără să le pocnească, ca şi cum ar număra banii sau ar presăra praf magic peste un demon mic şi jucăuş până face bum.

Asta e vrăjeala.

Picioarele li se mişcă în tot timpul ăsta, cu paşi mici şi iuţi, de parcă le-ar arde pământul sub picioare și când acesta devine prea fierbinte, îşi ridică talpa şi flexându-şi genunchiul îşi lovesc pulpa ca să se răcorească.

Femeile încep şi ele să mişte din şolduri, dansul lor e doar o insinuare, a mia parte dintr-o mişcare completă din bazin, o umbră codificată a dansului lasciv pe care îl vedem în oraşe.

© George Popescu

Un alt străin, australianul ce poartă o cămaşă neagră cu flori aurii, exact ca a unora dintre gabori, mă întreabă, în engleză, cum mă simt, dacă îmi place nunta. Îi zic că da, că pentru mine e ceva nou, că nu prea am ocazia să văd aşa ceva, dat fiindcă românii şi romii sunt, în general separaţi şi că nu au ocazia să se „mingăluiască”.

That’s because you are racist”, îmi răspunde el şi până să-i pot răspunde porneşte muzica din nou, căzând ca o sentinţă implacabilă.

Se ridică de la masă, face câteva mişcări de dans, se învârte printre meseni şi ia o puradeică în braţe, pe care o învârte, mai mult legănând-o, în ritmul muzicii.

© George Popescu

Ar trebui să-mi trec mâna peste ochi: de câteva ore bune, fustele femeilor îmi saltă în priviri, ca nişte valuri aurii care se sparg în unde colorate şi se invârtejesc apoi în braţele bărbaţilor cu pălărie.

Si visul se risipeşte pentru câteva momente, când din mulţime un bărbat e purtat pe braţe către ieşire. Încearcă să gesticuleze, vociferează, dar alte braţe, mai ferme şi mai puternice, îl poartă aproape pe sus şi, ca un grup de mascaţi format ad-hoc, îl dau afară din încăpere.

Femeile, rămase in tangaj, surâd.

I s-a părut că s-a dat altcineva la nevastă-sa şi a dat-o p-aia dreaptă.

Să te trosneşti la gelozie nu pare să fie, totuși, un lucru bun, cel puțin dacă iei în considerare faptul că, la fel ca în orice comunitate, cel care perturbă liniştea nu e văzut cu ochi buni mai apoi.

Dar mai rea decât oprobiul comunităţii e bălăcăreala nevestii.

„Du-te că ai paranoia, paranoia ai!”

Apoi, întorcându-se către noi, ne spune pe un ton răstit: „Are halucinaţii, e schizofrenic… Mai bagă şi energizante d-alea!”

„Şi ficatu’ ăla, uite atât de mare ţi se face, las’ că vezi tu. Să vezi tu cât de mare ţi s-o făcea ficatu’, că doar ţi-a zis doctoru’…”

Omul nostru gelos stătea îngândurat si încă puţin încruntat, a doua zi, cu coatele lipite pe genunchi, tăcut, în timp ce nevasta îi poartă sâmbetele în trei limbi: ţigăneşte, ungureşte si românește.

© George Popescu

„Haideţi, de-aici, acum e un moment important”, ne trage Gizela de mânecă din bucătărie, unde ne refugiasem în aburul ca de saună ieşit din ceaunele balşoaie în care se primeneau sarmalele în foi de varză, una peste alta, una lângă alta, una peste alta.

Mirele şi cu mireasa sunt pe scenă, înconjuraţi de rudele apropiate, stau cam stingheri pe două scaune, iar în faţa lor s-au strâns invitaţii. Femeile păşesc în faţă cu telefoanele, să fotografieze zestrea lăsată de mama miresei, vreo două genţoaie cu haine.

Apoi momentul cel mai important, când codana devine mireasă.

Fata stă pe scaun, lăutarul cânta pe ţigăneşte, iar bărbaţii, clătinându-se, fac un ameninţător cerc în jurul ei, în timp ce femeile îi strâng cozile deasupra capului.

Cozile libere care fluturau în vânt acum nu mai sunt.

Baticul cu care erau prinse este acum pus pe cap.

Mireasa plânge.

Tradiția spune că tinerei mirese trebuie să i se împletească codițele de fată într-un coc pe care îl va purta sub batic. Decembrie 2016 © George Popescu

Când mâncarea ajunge la mese, zbânţuiala frenetic susţinută de energizante, coniac şi votcă se mai domoleşte.

Tacâmurile şi vesela răsună în clinchet, peste mese se întind mâini, circulă farfurii, se ciocnesc pahare.

Devin preocupat de umbra din colţ. E femeia subţire şi scundă, care spălase căminul. Nu are loc la nicio masă.

Stă în continuare în picioare, ca o indiancă din Anzi, legănând un copil în braţe.

Tradiția spune că tinerei mirese trebuie să i se împletească codițele de fată într-un coc pe care îl va purta sub batic. Decembrie 2016 © George Popescu
mouse over pentru navigare sau click pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii
Satul Văleni, aflat la 16 kilometri de Târgu Mureș, în care locuiește o comunitate importantă de romi gabori. Aprilie 2014 © George Popescu

Romii gabori sunt percepuţi a fi cei mai “conservatori” dintre romi. Trăiesc în Transilvania, în cea mai mare parte în judeţul Mureş şi în preajma municipiilor Deva sau Oradea. Nu există date concrete asupra numărului lor, însă potrivit estimărilor comunităţii, populaţia lor ar fi de câteva mii, doar în Mureş.

Numele lor vine, se afirmă, de la principele transilvan Gabor Bethlen (1613-1629) care i-a eliberat şi le-a oferit şansa de a se dezvolta şi de a se integra în societatea epocii. Vorbesc limba romanes, însă se descurcă la fel de bine şi în maghiară şi în româneşte. Sunt numiţi ţigani sau romi, cigány, ciotârnari, magyar cigányok, căldărari, badogoşi, sau sikuier, de către români şi unguri.

Actualmente, se consideră că meseria lor tradiţională este tinichigeria, însă până în anii ’60, unii dintre ei se ocupau cu spoitoria, erau meşteri de cazane, fierari sau potcovari, sau cărămidari. Se ocupau şi cu agricultura, cu comerţul sau cu colectarea şi vânzarea de piei de animale sau sticlă.

După anii ’90, foarte puţini dintre ei au plecat în străinătate.

Sunt, îndeobşte, cunoscuţi datorită vestimentaţiei care îi face să pară exotici: bărbaţii poartă mustaţă, pălării cu bor lat, cămăşi înflorate, pantaloni negri şi pantofi de piele. Femeile poartă batic colorat, cămaşă, şi celebrele fuste pliate, multicolore. Fundamental, însă, îmbrăcămintea este inspirată de portul ţăranilor unguri şi români din Transilvania.

Această îmbrăcăminte are menirea de a trezi în ochii privitorului acele virtuţi esenţiale, care, potrivit percepţiei generale, le lipsesc romilor: curăţenia, onestitatea, respectul.

Dar nu doar vestimentaţia este ceea ce îi separă de ceilalţi membri ai etniei lor, precum şi de celelalte etnii din Ardeal. Ei se consideră a fi “ţigani adevăraţi” (romi romi), spre deosebire de ceilalţi, pe care nu îi ignoră, nici nu îi neagă, dar faţă de care au aceeaşi raportare pe care ai avea-o faţă de un străin.

Dealtfel, ei sunt şi endogami. Asta înseamnă că se căsătoresc doar cu membri care aparţin aceleiaşi comunităţi, cazurile rare în care un cuplu gabor-negabor îşi uneşte destinele sunt, deseori, trecute sub tăcere sau chiar repudiate.

Romii gabori se căsătoresc de tineri, în general vârsta fiind între 15 şi 18 ani pentru fete, între 16 şi 20 de ani pentru băieţi. Nu se cunună nici la biserică, nu se căsătoresc nici la primărie, uniunea “legală” fiind doar o formalitate administrativă.

Surse:
Martin Olivera – Romanes. Tradiţia integrării la romii gabori din Transilvania, Editura Institutului Pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca, 2012.
http://www.evz.ro/mandria-gaborilor-cu-palarie-417063.html
adev.ro/nn482g
http://www.vocearomilor.ro/?p=12390)