STARE DE ACTOR

fotografii de Ioana Moldovan, text de Cătălina Miciu, infografic: Quickdata

“Ziua cu spectacol, o zi migăloasă pentru mine. Trebuie să mă pregătesc fizic și mental. Trebuie să-mi repet textul. Trebuie să-mi refac memoria emoțiilor pentru că trebuie să mă reîmprietenesc cu personajul. Trebuie să trec prin scenă, lumini, muzică, recuzită… ne salutăm pentru ca vom petrece ceva timp împreună.

Mă feresc să fac reducții de interpretare (text, actorie) de tipul cine zice ăla e. Așa că îmi fac ședințe de psihanaliză, răscolesc în mine până aflu personajul din mine. Condiția este să fiu sinceră.”

Emilia Dobrin

Emilia Dobrin înainte de piesa Casa cu pisici, Teatrul Național București – de Radu Iacoban; regia: Radu Iacoban; distribuția: Emilia Dobrin, Andreea Grămoșteanu, Ilinca Manolache; scenografia: Mihaela Ularu © Ioana Moldovan, 2016

 

Conform unui studiu realizat pentru Scena9, românii consideră teatrul drept cea mai importantă sursă de cultură (cei care merg mai des de o dată pe lună la teatru reprezintă numai 2,4%, la nivelul țării). Așa pare să fie și în realitate, dacă te uiți la ce se întâmplă „pe teren”. Sălile de spectacole sunt mai mereu pline (criticul George Banu observa într-un interviu că s-a produs în lume o întoarcere a oamenilor la teatru), la festivaluri e o corvoadă să găsești bilete la case – mi-amintesc și-acuma amuzată cum înainte de 2015 mă învoiam de la birou în prima zi de punere în vânzare a biletelor, ca să stau la coadă, fără succes însă. Desigur, alternative s-au găsit în era Internetului pentru majoritatea teatrelor și festivalurilor. Un exemplu care a generat scandal și investigații din partea presei a fost platforma prin care Festivalul Național de Teatru, “cea mai mare sărbătoare a teatrului românesc”, a început pentru prima oară să vândă bilete online, în 2015. MyStage este, conform jurnalistei Bianca Felseghi de la pressone.ro, o companie înființată de unul dintre apropiații familiei Caramitru (Ion Caramitru este director UNITER și organizator FNT, dar și director al Teatrului Național din București) – detalii aici si aici.

În 2016, numai în București s-au lansat trei teatre noi, independente – spațiul POINT, Apollo111 și Teatrul Principal (apariția celui din urmă a provocat isterii de râs pe rețelele de socializare; cum altfel, când prezentarea sună așa „Cu o medie de 21 reprezentaţii şi peste 8.840 de spectatori pe lună Teatrul Principal va fi, de departe, cel mai vizitat dintre teatrele româneşti.”). Tot anul ăsta, a avut loc prima ediție a unui festival controversat, dedicat actriței Rodica Popescu Bitănescu. Primăria capitalei a alocat pentru acest proiect 48.000 de euro.

Privit din avion, domeniul teatral românesc pare un mecanism bine uns al economiei de piață; de aproape, bănuim (nu există niște statistici realizate cumulat) că undeva pe la 100-120 de actori termină anual facultățile de teatru de profil din țară, dar nici 10% dintre aceștia nu reușesc să se angajeze într-un teatru de stat, să aibă un venit lunar stabil și carte de muncă. Iar cei care reușesc vor câștiga pentru început în jur de 1.200 de lei pe lună, la care se adaugă, în funcție de caz, o sumă pentru chirie (la teatrele maghiare din țară și în București se câștigă un pic mai bine; de asemenea, la vechime se mai adugă câteva sute de lei). Sistemul din teatrele de stat e îmbătrânit și corupt și lucrul ăsta îl spune cazul de la Brașov. Nu este probabil singular în peisaj, dar este singurul vehiculat masiv – majoritatea teatrelor sunt subordonate primăriilor locale, ceea ce atrage cu sine o serie de probleme; în cel de la Teatrul Sică Alexandrescu, actorii au cerut un proces corect și transparent de alegere a directorului, nu impunerea cu forță a deciziei primarului. Reacțiile vehemente ale unei părți din echipă au făcut ca actorii revoltați să primească convocare la comisia de disciplină (mai multe despre caz, aiciși, între timp, să fie dați afară. Ultima pe listă – Ada Galeș, UNITER pentru debut în 2016.

Noi, spectatorii, nu vedem dincolo de scenă, de cele mai multe ori. Cumpărăm bilete sau primim invitații (câți dintre noi nu avem vreun prieten actor pe care îl rugăm să ne invite la spectacolul său?!), intrăm în spațiul de lucru al actorilor și ne lăsăm furați de povestea care ne e spusă frumos pe scenă (mic vox pop de ce merg oamenii la teatru). Dacă ne place, aplaudăm tare, recomandăm familiei sau prietenilor apropiați (în București – 52,7% fac asta, în restul țării – 70,3%), dacă nu ne place, uităm că suntem într-un spațiu „viu” și vorbim cu cei de lângă fără jenă (apropo, conform aceluiași studiu, bucureștenii consideră acceptabil vorbitul cu însoțitorul în timpul spectacolului – 40,6%, sau folosirea telefonului pentru intervenții în social media – 36,6%, sau plecatul în timpul reprezentației – 34,4%; restul consideră că pot consuma snacks-uri). Privim de multe ori actorul drept un bun asupra căruia avem drept de apel – am plătit ca el să fie acolo, pe scenă, în fața noastră, unde trebuie să își facă jobul. Cumva, e normal să fie așa. Teatrul acoperă o nevoie, deci e un serviciu. Numai că.

mouse over pentru navigare sau click pentru a deschide galeria de fotografii
gliseaza pentru mai multe fotografii

Actorul nu vine la teatru și se urcă direct pe scenă, așa cum majoritatea dintre noi ajungem la birou și deschidem computerul. Actorul trebuie să își intre în rol de fiecare dată. Să se transforme în orele de dinaintea spectacolului în toate personajele pe care urmează să le urâm sau să le iubim, pe care vom vrea să le vedem și revedem cu fiecare nouă stagiune, în care ne-am recunoscut sau i-am recunoscut pe cei din jur. Actorul trebuie să lase în foaier toate chichițele birocratice și nedreptățile din mașinaria care e instituția teatrului și să dea tot ce are el mai bun.

Și, probabil, pentru că face o meserie care îi place (da, actoria e în nomenclatorul de meserii), va continua să lucreze ore bune, dincolo de timpul acordat spectacolului, în a fi de fiecare dată un alt personaj, mai bun decât cel precedent, pentru simplul motiv că în spatele cortinei suntem noi, spectatorii.

Andi Vasluianu înainte de piesa Vestul singuratic, Teatrul Bulandra – de Martin McDonagh; regia: Cristi Juncu; distribuția: Florin Piersic jr., Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu, Ioana Calotă / Corina Dragomir; scenografia: Carmencita Brojboiu © Ioana Moldovan, 2016

 

Cred că importanța pe care o dai ca actor acestei meserii constă în implicarea pe care o ai, dar și în modul în care “arzi”. Eu nu pot funcționa dacă nu intru în cabină cu 3-4 ore înainte de spectacol, chiar cinci ore, când nu am repetiții în ziua aceea. Totul este în continuă mișcare și trebuie să scap de agitație și de clasica rutină, să îmi văd colegii, sala, costumul, să recitesc textul, să beau o cafea, să fumez o țigară. Acea transformare la mine constă în datul afară a ceea ce sunt în afara teatrului. Atât. Pași mici ce mă ajută ca la 7 fix să ard. Nu pot spune că e un ritual, dar e un lucru mic ce aparține “bucătăriei” mele.

Alexandru Voicu

Alexandru Voicu înainte de piesa With a Little Help from My Friends sau Un joc pe bune, Teatrul Excelsior – de Maria Manolescu; regia: Alexandru Mâzgăreanu; distribuția: Alexandru Voicu/Bogdan Florea, Irina Antonie, Vlad Bălan, Andrei Cătălin, Beatrice Rubică; scenografia: Romulus Bonciu © Ioana Moldovan, 2016